,,Glasuri eterne în spațiu” - Amalia Danciu

,,Cititul cărţilor bune este ca o conversaţie cu cele mai strălucite minţi ale secolelor trecute.” – Descartes

Dintotdeauna am adorat să zbor pe aripile cărţilor, să mă îndrăgostesc de fiecare personaj fascinant cu care pot spune că am comunicat. Sunt momente în care pur şi simplu stau şi mă holbez la cărţile mele, uimită de câte vieţi se află pe rafturi. Multe persoane au spus că mă ascund în spatele cărţilor, dar habar nu au despre ce vorbesc. Unul dintre motivele pentru care practic acest sport, care sper să devină noul sport naţional, este tocmai pentru că vreau să trăiesc mai multe vieţi, să călătoresc în locuri fascinante. Eu consider că cititul este cea mai ieftină şi rapidă agenţie de turism: te poate duce în locuri impresionante într-o singură secundă.

             

Astfel, dacă iubeşti lumea – scrie despre ea; dacă o urăşti – scrie una nouă. De aceea toţi citim pentru a ne regăsi eul interior. Câteodată avem nevoie de puţină fantezie pentru a suporta realitatea.

             

Seara, mă gândesc că mereu am pe cineva alături – ştiu că niciodată personajele nu mă vor lăsa să adorm singură. Ele mă veghează de pe rafturile pe care le-am aşezat cu blândeţe şi mă vor aştepta mereu să începem o nouă aventură spectaculoasă. Probabil acesta este motivul pentru care cred că cea mai mare tortură o reprezintă citirea la nesfârşit a scenei în care unul din personajele noastre preferate moare, dar nu vă faceţi griji – după ce mor, ele prind viaţă. Încep prin a lăsa amintiri minunate în sufletele noastre. 

De multe ori m-am întrebat cât durează eternitatea şi cred că am găsit răspunsul: câteodată, o singură secundă. Spre exemplu, când tinerii îndrăgostiţi se iau în braţe pentru prima dată şi recunosc că au trăit o eternitate, dar în câteva secunde numărabile… Sau când mamele aduc pe lume primul copilaş şi îi simt răsuflarea pură, inocentă. Mama mea mi-a răspuns că acele clipe au durat cât o infinitate.

             

Aceleaşi simptome le au şi cititorii. Înainte de a începe o nouă poveste, nici nu-şi imaginează aventurile miraculoase în care se vor avânta În clipa în care cartea ajunge la sfârşit, o strângem uşor la piept, simţindu-ne uimiţi de valul de emoţii trăite iar şi iar şi iar… la infinit.

             

La început am folosit cuvântul simptome. De ce? Pentru că cititul este ca un drog, iar noi suntem singurii dependenţi care nu au nevoie de tratament. Astfel, biblioteca este ca un spital pentru suflete.

             

Aş putea vorbi despre cărţi toată viaţa şi aş consuma toată hârtia şi toată cerneala existente în lume, însă timpul nu îmi oferă această bucurie. Voi încheia la fel cum am început. Într-adevăr, cititul este o conversaţie. Toate cărţile vorbesc, dar cele extraordinare la fel de bine te pot asculta.