Fragment în avanpremieră din „Prada” (Arena 13 #2) de Joseph Delaney


Corcitura


Luna va apune pe măsură ce se înalță soarele.
Amabramsum: Cartea Înțelepciunii Genthai

În acea noapte, pe când ședeam întins la poalele brazilor înalți de la liziera pădurii, cu ochii ridicați spre stele, mi-a re-venit în minte avertismentul lui Peter. Am hotărât că, dacă mă vor opri, le voi explica motivul vizitei și voi cere permisi-unea de a-mi continua drumul. Dar, în cazul în care nu se vor lăsa înduplecați de rugămințile mele, voi face cale întoarsă. În fond, pădurea aparținea teritoriului Genthai.

Din când în când, eram tulburat de câte o vietate noc-turnă, dar nimic îndeajuns de mare ca să mă sperie. Stăteam întins și mă gândeam. Mi-am amintit cuvintele rostite de Konnic pe panta care cobora de la citadela lui Hob, după ce războinicii lui mă salvaseră din mâinile Ciucurilor.

Mai întâi de toate trebuie să smulgem acest pământ din mâi­ nile trădătorului ce își spune Protector și să înlăturăm monștrii ca Hob. Apoi vom trece dincolo de Barieră și îi vom înfrânge pe cei ce ne-au închis aici.


Nu eram foarte convins în privința ultimei părți. Mi se părea un plan deosebit de riscant. Nu aveam de unde ști cu ce forță vor riposta cei din spatele Barierei. Dar îmi doream din tot sufletul să îl distrug pe Hob.

Cu secole în urmă, într-un mare război, omenirea fusese înfrântă de djinni puternici care întorseseră armele împotriva creatorilor lor umani. Lumea actuală era singura pe care o cunoșteam. Cum sperau Genthaii să schimbe acest lucru? Deși nu simțeam nicio fărâmă de afecțiune pentru Protector și oamenii lui, mă temeam că vom plăti scump dacă îl vom detrona pe cel care fusese desemnat să ne conducă și să ne țină supuși. În definitiv, Protectorul era cârmuitorul Midgar-dului și impunea ordinea cu ajutorul Gărzilor sale. Pe lângă aceasta, chiar de-ar fi fost să îl învingă și să îl înlăture de la conducere, cum își închipuiau Genthaii că vor trece de Bari-era care ne împrejmuia pământurile, acel zid de pâclă și groază care îi făcea pe oameni să își piardă mințile?

Nu îndrăznisem niciodată să mă apropii de ea. Ar fi fost un gest de mare nesăbuință, după cum mulți aflaseră pe propria lor piele: se întorseseră bâiguind ca niște lunatici.

Probabil Genthaii își păzeau teritoriul cu și mai mare înverșunare, pentru că nu doreau ca intrușii să afle despre planurile lor de război.

Meditația mi-a fost întreruptă de vaietul unei bufnițe și de strigătul ascuțit al unei păsări necunoscute. Ici și colo se auzeau foșnete vagi, dar știam că pădurea este populată de urși negri masivi și haite de lupi. Au răsunat câteva urlete în depărtare, urmate de un țipăt nedeslușit ce nu părea scos de un lup.


Într-un final, m-am cufundat într-un somn agitat. Cu câteva ore înaintea zorilor, am auzit ceva mișcându-se printre copacii din apropiere. M-am ridicat în genunchi și am pus mâna pe pumnalul pe care îl aveam la mine. Am ciulit urechile, gândindu-mă că pare mai degrabă a se deplasa pe două picioare decât pe patru. Urșii negri erau periculoși, dar nu atacau decât dacă erau provocați ori amenințați. Creatura nevăzută s-a îndepărtat repede și am adormit din nou.

A doua zi, pe înserat, am avut confirmarea faptului că sunt urmărit. Erau cel puțin trei persoane. Nu făceau nici cel mai mic zgomot, dar uneori vedeam în colțul ochilor câte o umbră furișându-se printre copaci. În mod sigur erau Genthai.

Se apropiau tot mai mult. Cât va dura până când îmi vor ieși în întâmpinare?

În față se deschidea un luminiș, dar, înainte de a ajunge la jumătatea drumului, o siluetă mi-a tăiat calea. M-am uitat peste umăr și am remarcat că urmăritorii se postaseră în spatele meu și erau cinci la număr.

Călăreții Genthai care mă scăpaseră din mâinile Ciucuri-lor aveau chipurile tatuate. Cu toate că acești bărbați înarmați nu purtau niciun însemn pe față, era limpede că sunt Genthai. Îmbrăcați în piei și blănuri de animale, purtau săbii în teci de umăr și pumnale la brâu și toți aveau câte o secure. Aveam cincisprezece ani și eram destul de voinic pentru vâr-sta mea, dar în clipa în care s-au apropiat de mine am realizat că sunt cu cel puțin un cap mai înalți decât mine. Cel care îmi tăiase calea avea cel puțin doi metri și zece centimetri. 

Uriașul își rezema securea pe umărul lat, ținând-o de mâner cu mâna dreaptă.

—  Nu ai ce căuta aici, a rostit el, cuvintele părând a se ridica asemenea unui tunet din lăuntrul lui.

L-am privit în ochi și am așteptat câteva secunde pentru a-i da ocazia să îmi remarce culoarea pielii, aproape la fel de oacheșă ca a lui. Voiam să observe că am sânge de Genthai.

—  Vreau să văd pământurile poporului tatălui meu, i-am spus. Mă numesc Leif. Tata a luptat în Arena 13 sub numele de Mathias, deși mulți îi spuneau Math. Numele lui de Genthai era Lasar.

Postări populare