Recenzie - ,,Să nu mă părăsești” de Kazuo Ishiguro

Titlu: Să nu mă părăsești
Disponibilă: Libris
EVANdersar Photography

În viața mea nu am fost atât de confuză în timp ce citesc o carte. Desigur, mă așteptam ca răspunsurile întrebărilor mele să fie aflate în maxim patru-cinci capitole, dar nu... Abia la pagina 300 (din 330) mi-am dat seama cu adevărat de cursul întâmplărilor. Practic, mi-am dat seama de motivul alegerilor ma controversate ale unor personaje. Oricum ar fi, așteptarea clar a meritat.

Fiindcă, poate, într-un anume fel, am fost incapabili să le lăsăm în urmă cu adevărat. Fiindcă, undeva, în adâncul sufletului, o parte din noi a rămas mereu așa: înspăimântată de lumea din jurul nostru și - oricât de tare ne-am fi disprețuit pentru asta - lipsită de forța necesară pentru a ne părăsi unul pe celălalt.

Inițial, sinopsisul m-a dat peste cap:  Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionările de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe. În scurtă lor viață, care se întinde preț de un număr limitat de „donații”, ei așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb. 

Deci Hailsham este un centru de copii - viitori donatori de organe. Nu, sunt sigură că nu răspundeau la întrebarea ,,ce vrei să te faci când vei fi mare?” cu ,,donator de organe!”. Nu vreau să dau mai multe detalii despre cum și de ce au ajuns acești copii să devină niște pioni, veți afla singuri citind cartea. Ruth, Tommy și Kathy sunt trei copii din acest centru a căror viață este prezentată în detaliu și emoțiile lor alambicate sunt puse în valoare.

Dacă vreți să aveți niște vieți suportabile, trebuie să știți cine sunteți și ce vă așteaptă pe fiecare dintre voi.

Apoi, la fel ca toți prietenii mei, mi-am zis: ,,Hei, eu am văzut filmul!”. Pentru că în ultima perioadă mă interesează cărțile după care s-au făcut și filme, evident că am vrut să o citesc. Însă vreau să încep prin a vă spune impresia mea față de film. La început, m-a captivat; după o oră, m-am plictisit răăăău. Abia am rezistat până la sfârșit. La carte, efectul a fost asemănător: până pe la pagina 230, totul a fost ok; de acolo, nu știam ce se mai poate întâmpla. După cum am spus, am fost confuză, iar acest lucru a agravat starea mea, însă m-a făcut și să nu las cartea din mână.

Sfârșitul oarecum previzibil și scurta monotonie m-au făcut să îi dau cărții calificativul 4/5. Până acum, am pus în evidență doar lucrurile negative, lucru neobișnuit venit de la mine. Acum, trebuie să îi dau cezarului ce e al cezarului. Kazuo Ishiguro m-a surprins în mod plăcut. Subiectul a fost original, personajele - complexe și nu reprezentau un anumit tip gen țicnitul, plângăciosul, fițoasa pentru că erau într-o continuă evoluție pe toate planurile. În special din punct de vedere emoțional.

Însă bănuiesc că la ora respectivă puternice forțe nevăzute începuseră deja să ne despartă și a fost nevoie doar de o întâmplare banală de acest gen pentru ca lucrarea lor să se poată desăvârși. Dacă am fi înțeles asta atunci, demult, cine știe? Poate că ne-am fi ținut mai strâns unul de celălalt.

Nu știu cum se face că în ultima perioadă am citit cărți în care retrospecția e un element central (ex. Pervertirea și Elsa). După cum am mai spus de multe ori, mă cam enervează aceste priviri în trecut, dar acum încep oarecum să îmi placă probabil pentru că mi-am dat seama că fără ele acțiunea din prezent nu ar avea sens.

Însă chiar și în timpul acelei prime dăți stăruia între noi ceva nerostit. un sentiment ce ne-a însoțit în permanență, dincolo de conștiința faptului că eram la început, la o partă prin care tocmai pășeam într-o altă lume. Mi-a luat foarte mult timp să ajung să o accept și chiar și atunci când am făcut-o, am încercat să mă conving că e un lucru ce urmează să dispară odată cu durerile și chinurile lui.

Una peste alta, Să nu mă părăsești e un roman interesant, cu suișuri și coborâșuri, ce pune accent pe evoluția interioară a personajelor și mai puțin pe prezentarea acțiunii. Recomand cu cea mai mare plăcere cartea tuturor cititorilor ce vor să își descopere sufletul. Puteți vedea și filmul pentru a face o comparație între el și carte, deși părerea mea e că a cam lăsat de dorit.


CALIFICATIV:
Am introdus un nou sistem de notare: cu cât sunt mai multe
cărți la puterea a doua, cu atât mai bine. :)
maxim: 5 cărți la puterea a doua
aici: 4/5




Postări populare