Un interviu diferit cu Ioana Duda

,,Aș fi vrut să studiez teatru. M-am hotărât prea târziu. Așa că am dat examen la Jurnalism. În 2002. În 2006 eram absolventă a Facultații de Jurnalism și Limba Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Am lucrat mulți ani în presă. Apoi m-am îndrăgostit și am renunțat la tot. Am plecat peste o mare și câteva țări. Mai precis în Italia. M-am reîntors după trei ani. Nu mai voiam presă scrisă. Știam că nu se poate trăi decent din asta. Așa că m-am angajat într-o multinațională.
După vreo șapte luni, am avut o tentativă de suicid. Cu pastile și alcool. Prea slab. Alcoolul. Când m-am trezit, după vreo două zile, m-am uitat pe geam. Și mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că încă pot să văd soarele, copacii, să o pup pe mama și să îi spun că o iubesc.
Prietena mea cea mai bună mi-a dat numărul unui psihoterapeut. El m-a «deblocat». Mi-a spus, acum aproape patru ani: «Scrie». Și am început. De atunci nu m-am mai oprit. A fost ca și când am început să curg din mine. Am explodat. Și o fac în fiecare zi. Respir. Mănânc. Iubesc. Rănesc. Părăsesc. Fac sex. Fumez. Beau. Ca să scriu. E cauza mea finală. Mă scriu. Și sper să mă opresc doar când o să mor. Și asta pentru că nu știu dacă dincolo ne dau ăștia laptop, sau telefon, sau hârtie și pix ca să putem scrie. Dacă o fi dincolo.”


eu, Ioana Duda, Lavinia Călina

1.      Din câte am citit, ai fi vrut să studiez teatrul și te-ai hotărât prea tarziu. Regreți că nu ai făcut acest pas?
Aș fi vrut. Încă mai vreau. Va veni timpul și pentru visul ăsta. Toate visurile se împlinesc. Atunci când le vine timpul. Și o fac în cea mai bună formă a lor. Nu știu cum și când se va întâmpla, dar va veni și ziua aia. Și atunci voi fi și mai aproape de mine, cea care mi-a fost menit să devin. Amalia, eu nu regret nimic în viața asta. Am niște vinovății. Dar vina mea e genetică. O am în ADN. Așa că am încetat să mă învinuiesc pentru că mă simt vinovată. Măcar atât. Îmi pare rău că nu am luat bursă în facultate și părinții mei au cheltuit o grămadă de bani ca să mă țină în școală. Îmi pare rău că uneori nu am fost copilul cuminte pe care și l-ar fi dorit. Îmi pare rău că am rănit oameni cu vorba, gândul și fapta. Chiar dacă apoi mi-am cerut scuze. Îmi pare rău că am rupt relații fără să dau vreo explicație. Îmi pare rău că mă gândesc prea mult la moarte. Îmi pare rău pentru multe. Dar nu regret nimic. Pentru că e bine în viața mea. Trist uneori, dureros, dar bine. Pentru că și tristețile și durerile sunt ale mele. Le iubesc. Îmi iubesc viața. Uneori ca o amantă care își știe iubitul în pat cu nevasta lui. Dar o iubesc. Cred că nu iubesc nimic mai mult decât viața. A mea și în general. Tocmai de aceea nu mai rup flori, nu ucid insecte, dacă pot, salvez animale. Fac tot ce pot ca să ajut viața să meargă mai departe. Și dacă nu erau toate câte au fost, nu eram aici, acum. În acest minunat punct al vieții mele. 

 
 2.      Cum vezi acum viața după acea tentativă de suicid?
Impactul evenimentului a trecut. Atunci, imediat după, m-am bucurat că mama mea mă iubește. Vezi? Nici asta nu o regret. Pentru că în duminica aia, când m-am trezit, în sfârșit mama a venit să mă vadă. Și m-a strâns în brațe. Și am mers la cumpărături. Și am stat împreună, la cafea. Acum, sunt zile așa și zile așa. Adică viața e așa și așa. E pe momente. Totul trece. Bun și rău. Din păcate. Am momente în care aș vrea să se termine. Așa, brusc. Să mă întind, să închid ochii și gata. Și am momente în care îmi iau viața în brațe și o dansez până când nu mai are aer. Nu mai aștept. Visez. Dar nu mai aștept nimic. Și fac tot ce ține de mine să îmi trăiesc viața cum știu mai bine. Cum pot mai bine. Să trăiesc tot. Anxietate, insomnii, bucurii, stări de grație, tentative de amor împlinite sau nu. Tot. Să nu îmi scape nimic. Pentru că simt atât de acut că se va termina într-o zi. Și îmi e teamă că nu voi apuca să trăiesc tot. Plătesc pentru intensitatea trăirii. Anul trecut, de exemplu, am făcut o cădere nervoasă. A venit salvarea. Trei zile nu m-am ridicat din pat. Dar am scris. Vreau să mor scriind. Știi, mergeam azi pe drum și mă gândeam cât de mult mi-am condamnat fostul iubit pentru că nu am fost o prioritate în viața lui. Și apoi mi-am spus: ,,Dacă ți-ar spune să nu mergi într-o anumită seară la teatru, să stai cu el, ce ai face?” ,,Aș merge la teatru și aș scrie apoi”. Pentru că arta, arta e mai presus de orice. Și l-am înțeles. Și l-am iertat. Azi l-am iertat cu adevărat. De azi îl pot iubi din nou. Va deveni o amintire frumoasă. De azi se șterge tot răul, pentru că de azi nu mai e doar un bărbat. E un om. Cu care m-am iubit.


3. Dacă psihoterapeutul nu îți recomanda scrisul, Instinct nu ar fi existat?
Ba cred că ar fi existat. Eu sunt dintre norocoșii care vor deveni ceea ce sunt meniți să devină. Iar nașterea cărții e o parte din drumul meu. Doar că s-ar fi născut în alte condiții. Habar nu am cum. Și nici nu mă gândesc. Am atâtea întrebări prin cap, care îmi electrocutează creierii și nu mă lasă să dorm, încât una în plus s-ar putea să mă pună pe butuci. Așa că mă bucur de ceea ce este. Atât.


 4. Daca ai putea călători în timp, ce i-ai spune adolescentei Ioana Duda?
Să facă tot ce simte. Cu orice risc. Să fie nebună, rebelă, curajoasă, să rupă bariere și să încalce reguli, să învețe, să citească, să zâmbească oamenilor, să iubească animale, plante, ape, pământuri. Tot ce  o înconjoară să iubească. Să fie frumoasă. Să viseze. Să râdă mult. Să nu facă rău nimănui. Și dacă se va întâmpla, și se va întâmpla, să fie îngăduitoare cu ea. Toți oamenii rănesc oameni. Așa suntem construiți. Și cu natura nu te pui. Ah, și să nu se ia prea în serios. Oamenii afectați au vieți terne. Iar ea s-a născut culoare. Așa i-aș spune.


5. Se poate spune că te-ai refugiat în scris? Dacă da, până acum patru ani, ce făceai să te simți tu însăți?
Acum patru ani… aveam 29 de ani. Beam, ieșeam mult, agățam, îmi cumpăram haine, pantofi, poșete. Și nu stăteam cu mine. Îmi era așa de frică de singurătate. Credeam că e un monstru. Dar îmi doream să mi-o doresc. Și mi s-a împlinit și asta. Hai să îți scriu ce i-am scris ieri Celei iubite, pe când stăteam la o terasă cu un pahar de prosecco în față. Mă apăsa o întrebare. Și acum mă apasă. De ce vreau să vreau un bărbat, dacă mie îmi place solitutinea așa de mult? Uite ce i-am scris: ,,Am nevoie de un răspuns. Îmi pace singurătatea. Îmi place nespus să stau cu mine. Dar nu prin casă. Să fiu între oameni. Dar nu în contact direct cu ei. Să îi privesc. Și îmi place să fiu în centrul atenției. Să fiu admirată. Cum se împacă ăstea două? Despre ce e vorba? Nu înțeleg. Vreau să mă admire bărbații, dar nu îl vreau pe niciunul în mod special, zi de zi în viața mea. Asta îmi place de fapt în toată povestea asta cu R. Să știu că mă vrea. Jocul ăsta. Dacă  ar fi ceva între noi, nu l-aș mai dori”.  Și știi ceva? Nu mă mai refugiez în nimic. Mă curăț de zgură și trăiesc. Atât. Nu mai fug.


6. Ai spus sâmbătă (aici am scris despre întâlnirea cu ea)  că cel mai frumos sentiment e când cititorii te strâng în brate și îți spun că te iubesc doar pentru că ai scris. Te așteptai la început la ce a urmat publicării carții?
Absolut deloc. Pentru că nu am mai fost într-o situație similară. Dar mi-o doream nespus. Iar ceea ce s-a întâmplat e un motiv în plus ca să scriu. Cred că e un tot. Nu cred că e ipocrizie. Nu scriu ca să fiu plăcută. Dar se întâmplă și asta mă motivează. E un schimb, până la urmă, pentru că și eu îi iubesc pe oamenii aceia care mă strâng în brațe și le dau tot sufletul meu. Dacă ai știi de câte ori le-am zâmbit și am stat cu ei la masă, când tot ce aș fi vrut era să plâng și să mă ascund prin cotloane. Dar nu am dreptul. Am ales să mă dau oamenilor. Și nu dau înapoi.
  

7. Te-ai îndrăgostit și ai plecat în Italia. Ce înseamnă dragostea pentru tine?
La mine a trecut timpul dragostei. De acum e vremea iubirii. E tot. În orice formă și oricare ar fi obiectul iubirii mele, iubesc că pot iubi. Mă umple. Mă simt vie. Vie. Aș vrea să învăț să îmi iubesc și moartea. Îmi doresc să îi pot iubi și pe cei care îmi fac rău. Vreau să iubesc tot.
  

8. Random: dacă viața ta ar fi o melodie, care ar fi aceasta?
Oooo. Păi e pe momente. Zilele ăstea, de exemplu, Maria Dolores Pradera, Procuro Olvidarte. În altele, Maria de Buoenos Aires. În altele, Mina. În altele a fost Crazy all my life. Uneori, Subcarpați. Alteori BUG Mafia. Alteori Pavarotti. Alteori Pierre Bachelet. Iubesc muzica. Mă trezesc cu căștile în urechi. Mă doare sufletul seara când mă pun în pat și știu că ar trebui să dorm, deși nu mai reușesc, și le scot. Pentru că nu pot dormi ascultând muzică. Ascult muzică la birou, în mașină, când merg cu trotineta, la terasă, în parc, în tren, tramvai, autobuz. Bag căștile în urechi și plec unde vreau eu. Și de fiecare dată când am cunoscut un bărbat, primul lucru pe care i l-am ,,furat” a fost muzica. Și apoi cărțile.


9. Ne poti dezvalui ceva despre urmatoarea ta carte?
Hehehehehe. S-a scris, în cea mai mare parte, în tren, în cușetă. Când mergeam sau mă întorceam de la Popescu. Mai mult nu o să spun deocamdată, că nu știu dacă îmi dă voie Voicescu. E un căpcăun. Glumesc. Îi iubesc nespus pe Alexandru și Cristina. Dar nu vreau să vă spun multe acum. Atât vă spun: Voicescu a spus că îi place romanul și îl vede film de artă. No, cred că e de bine, nu?


10. Ce sfat le dai altor autori debutanți sau tineri ce vor să se apuce de scris?
Nu  le dau sfaturi. Pentru că nu pot trăi viața lor. Dar le pot spune că eu scriu așa cum merg, respir, mănânc. Am mereu telefonul după mine și dacă sunt la o întâlnire și îmi vine să scriu, îl deschid și scriu, oricât de nepoliticoasă aș părea. Îmi cer scuze și scriu. Las scrisul să se scrie. Nu încerc să îl strunesc. El știe cel mai bine cum se vrea povestit. Io-s doar o unealtă. Și el scoate ce-i mai bun din mine. Fiecare să scrie cum și ce simte. Atât.


Read it!
 Comandați cartea Ioanei de aici.

Pe data viitoare, 

Postări populare