Recenzie - „Jurnalul primei mele morți” de Ioana Duda

Titlu: Jurnalul primei mele morți
Autor: Ioana Duda
Editură: Herg Benet
Cartea este disponibilă la reducere aici.
Îi mulțumesc editurii pentru exemplarul oferit! Hugs!

Cred că una din cele mai grele „cerințe” în munca pe care o fac este să scriu recenzii cărților mele de suflet. Misiunea mea este să îi fac pe ceilalți să comande cartea respectivă din diverse motive, dar cum să îi conving pe restul să vadă o carte drept... un suflet, nu doar câteva pagini tipărite, dinainte de a o citi? Spun acest lucru acum pentru că mă aflu în situația de a recenza mai mult decât niște cuvinte puse la locul potrivit - aici, sunt experiențele unice ale Valentinei și ale Matildei, dar prin care, într-un fel sau altul, cu toții am trecut. 

În această carte, m-am văzut pe mine. De-asta mi-a luat atât de mult să încep să scriu recenzia, pentru că încă trăiesc printre paginile Jurnalului. Mi-a fost greu să accept că, într-un fel sau altul, cartea este despre mine. De fapt, nu doar despre mine, ci despre fiecare dintre noi. Nu pot spune că este ca un Jurnal universal, dar experiențele descrise de Ioana fac parte din evoluția noastră. Ne prezintă pe rând etape prin care ajungem să trecem fie că vrem, fie că nu. Ne arată deciziile pe care la un moment dat am fost puși să le luăm - bune sau rele, noi am decis. Ceea ce e unic sunt consecințele suferite de Valentina, dar pe care nu le regretă și acesta e un lucru pe care l-am învățat de aici.

Leacul oricăror dureri e iubirea. Fără doar și poate. Să spună cine ce o spune. Iubirea cicatrizează toate rănile de care știi și ălea de le credeai uitate. Ce, credeați că rănile se vindecă? Aș! Iluzii. Timpul nu vindecă nimic. Doar trece. Iubirea vindecă. Iar cât ne-am iubit, am fost cea mai fericită bolnavă incurabilă din lume.

Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.

Pielea Lui, caldă. Mâna mea în palma Lui, în dreptul inimii. A Lui, mea, Lui, mea. De când L-am cunoscut, niciodată nu am știut dacă-s eu sau El. Parcă mai mult El. Și a fost cald și bine. Acasă.

În carte, Ioana ne arată primele din viața noastră - prima iubire, primul sărut, prima aventură, prima țigară fumată, primul contact sexual, prima (și ultima?) dorință, primii bani strânși pentru țigări și bere, primele nebunii, prima moarte. Și lista poate continua. Sunt evenimente prin care orice om trece cândva în evoluția lui. În momentul în care suferința interioară a devenit vizibilă, imposibil de suportat, Valentina decide să se sinucidă. Dacă duce sau nu planul până la capăt, nu am de gând să vă spun pentru că trebuie să citiți cartea. Nu doar că aflați misterele din viața ei, ci și cele mai întunecate secrete și pasiuni ale voastre.

Cine pula mea îi mai futea pe toți ăia pe care i-am futut eu? Mai învățam eu atâta artă?

Mereu spun că, prin recenzii, ies din cartea respectivă, îmi închei socotelile cu ea. În cazul ăsta, nici nu cred că vreau. M-a vindecat de tot răul din jurul meu și mi-a arătat cum să accept răul din mine, cum să ajung să îl iubesc. Pentru că face parte din mine și a contribuit la persoana care sunt acum. Mâine poate voi conduce lumea, poimâine poate (îi) voi spune ce simt. Totul depinde de mine și de deciziile pe care le iau. La fel e în cazul tuturor. 

Și totuși, i-am cunoscut așa cum nimeni nu i-a cunoscut. Mie mi-au dezvăluit cele mai ascunse părți ale sufletului și minții lor. Alea despre care se spune că-s întunecate. Nu-s deloc întunecate. Sunt umane.

Sunt destul de sigură că nici Ioana nu simte că a terminat Jurnalul, că mai sunt experiențe prin care Valentina trebuie să treacă. Mai are multe lucruri pe care trebuie să ne învețe. Poate ea se gândește că nu face nimic important, că nu le schimbă viețile cititorilor, că nu face decât să spună ce gândește, Dar tocmai asta o face să fie atât de specială pentru mine. Știu că ea va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Nu voi uita niciodată momentul de la Gaudeamus, la lansarea ei, în care pur și simplu am izbucnit în lacrimi la auzul cuvintelor ei care m-au atins mai mult decât un te iubesc spus de persoana de care aveam nevoie. Și asta chiar înseamnă ceva. 

Iar uneori e așa de viu în mine, de nu mai știu dacă trecutu-i prezent sau realitatea e asta, în care un personaj trăiește doar prin mine.

Tocmai de asta, Ioana a scris continuarea Jurnalului, numită Maria Magdalena ce se va lansa pe 24 martie la Timișoara și sper să ajung și eu. Așadar, citiți un suflet minunat. Te iubesc, Ioana.

5/5 și tot nu ajunge