Viziunea mea asupra lumii fantastice a cărților

Cititul cărţilor bune este ca o conversaţie cu cele mai strălucite minţi ale secolelor trecute. – Descartes

Dintotdeauna am adorat să zbor pe aripile cărţilor, să mă îndrăgostesc de fiecare personaj fascinant cu care pot spune că am ,,comunicat”. Sunt momente în care pur şi simplu stau şi mă holbez la cărţile mele, uimită de câte vieţi se află pe rafturi. Multe persoane au spus că mă ascund în spatele cărţilor, dar habar nu au despre ce vorbesc. Unul dintre motivele pentru care practic acest ,,sport”, care sper să devină noul ,,sport naţional”, este tocmai pentru că vreau să trăiesc mai multe vieţi, să călătoresc în locuri fascinante. Eu consider că cititul este cea mai ieftină şi rapidă agenţie de turism: te poate duce în locuri impresionante într-o singură secundă.

Astfel, dacă iubeşti lumea – scrie despre ea; dacă o urăşti – scrie una nouă. De aceea toţi citim pentru a ne regăsi eul interior. Câteodată avem nevoie de puţină fantezie pentru a suporta realitatea.

Seara, mă gândesc că mereu am pe cineva alături – ştiu că niciodată personajele nu mă vor lăsa să adorm singură. Ele mă veghează de pe rafturile pe care le-am aşezat cu blândeţe şi mă vor aştepta mereu să începem o nouă aventură spectaculoasă. Probabil acesta este motivul pentru care cred că cea mai mare tortură o reprezintă citirea la nesfârşit a scenei în care unul din personajele noastre preferate moare, dar nu vă faceţi griji – după ce mor, ele prind viaţă. Încep prin a lăsa amintiri minunate în sufletele noastre.

Totuși, mai sunt și alte suflete care știu că există viață după moarte – copacii. Atunci când citești o carte, un copac zâmbește deoarece știe că moartea lui nu a fost degeaba, neînsemnată. 

           O altă amintire amuzantă de acum vreo doi ani – mama este fumătoare și în timp ce eram într-un magazin ea și-a cumpărat un pachet de țigări pe care era afișat un avertisment cu privire la dependența față de țigări. Ajungând acasa, încep să am comportamentul lui Katniss, eroina din ,,Jocurile foamei”. Deoarece și mama a citit această serie, și-a dat seama de micul meu joc, iar eu i-am răspuns: ,,Cărțile conțin povești și idei cu subtanță care creează inDependență”.

Ultima întâmplare pe care vreau să o amintesc este chiar de anul acesta. Verișoara mea are unsprezece ani și îmi doream să o aduc spre direcția lecturii. Astfel, i-am propus o vânătoare de comori. I-am pus peste tot indicii unde să găsească comoara mult dorită și, isteață fiind, a găsit-o. Bineînțeles, comoara era o carte în care se afla un semn de carte pe care era scris: ,,Dacă ai nevoie de un semn pentru a citi o carte, acesta este semnul!”.

Știți acel moment în care e atât de frig afară încât simți că fiecare părticică din tine e pur și simplu înghețată? Bineînțeles că da. Vă recomand ca de acum înainte când se mai întâmplă, cumpărați-vă o carte. În acest fel, vă veți încălzi sufletul. Fericirea pe care  veți simți în acel moment vă va dezmorți total și toată energia  voastră pozitivă va încălzi toată atmosfera din jur.

        Acum, mă adresez băieților care doresc să scoată o fată în oraș. Pentru o câștiga garantat, nu-i cumpărați un suc într-un local extravagant; duceți-o într-o librărie și cumpărați-i o carte. Șansele voastre de succes vor fi mult mai mari. Oricum, lumea are nevoie de mai puține cluburi de noapte și de mai multe cluburi de lectură.

De foarte multe ori sunt întrebată cum de am o relație atât de profundă cu literatura. Când citesc, mă conectez instantaneu cu personajele, cu gândurile autorului. Sunt prinsă într-o buclă a spațiului și a timpului din care nu mai pot scăpa. Cel mai frumos compliment pe care l-am putut primi a fost unul cum că eu sunt acel gen de fată despre care alți oameni citesc cărți. Răspunsul meu a fost că cititul mi-a arătat cum să privesc viața pe care eu nu am explorat-o încă pe deplin.

De aceea, eu sunt foarte atașată de cărțile mele. Uneori glumesc și spun că eu nu îmi cumpăr cărți, eu le adopt, sau mai spun că ele trăiesc într-un hotel cu cinci etaje, fiecare etaj având câte 2 apartmente (biblioteca mea are cinci ,,niveluri” de cărți și două rafturi unul lângă altul pe ,,nivel”). Am grijă de ele ca de copilașii mei pentru că îi las pe alții să se laude cu cărțile pe care le-au scris, eu mă laud cu cele pe care le-am citit.

De multe ori m-am întrebat cât durează eternitatea şi cred că am găsit răspunsul: câteodată, o singură secundă. Spre exemplu, când tinerii îndrăgostiţi se iau în braţe pentru prima dată şi recunosc că au trăit o eternitate, dar în câteva secunde numărabile… Sau când mamele aduc pe lume primul copilaş şi îi simt răsuflarea pură, inocentă. Mama mea mi-a răspuns că acele clipe au durat cât o infinitate.

Aceleaşi simptome le au şi cititorii. Înainte de a începe o nouă poveste, nici nu-şi imaginează aventurile miraculoase în care se vor avânta În clipa în care cartea ajunge la sfârşit, o strângem uşor la piept, simţindu-ne uimiţi de valul de emoţii trăite iar şi iar şi iar… la infinit.

La început am folosit cuvântul ,,simptome”. De ce? Pentru că cititul este ca un drog, iar noi suntem singurii dependenţi care nu au nevoie de tratament. Astfel, biblioteca este ca un spital pentru suflete.

             Aş putea vorbi despre cărţi toată viaţa şi aş consuma toată hârtia şi toată cerneala existente în lume, însă timpul nu îmi oferă această bucurie. Voi încheia la fel cum am început. Într-adevăr, cititul este o conversaţie. Toate cărţile vorbesc, dar cele extraordinare la fel de bine te pot asculta.

Vă doresc o săptămână frumoasă!