Viziunea mea asupra lumii fantastice a cărților
Cititul cărţilor bune este ca o conversaţie cu cele mai strălucite minţi ale secolelor trecute. – Descartes
Dintotdeauna am
adorat să zbor pe aripile cărţilor, să mă îndrăgostesc de fiecare personaj fascinant
cu care pot spune că am ,,comunicat”. Sunt momente în care pur şi simplu stau
şi mă holbez la cărţile mele, uimită de câte vieţi se află pe rafturi. Multe
persoane au spus că mă ascund în spatele cărţilor, dar habar nu au despre ce
vorbesc. Unul dintre motivele pentru care practic acest ,,sport”, care sper să
devină noul ,,sport naţional”, este tocmai pentru că vreau să trăiesc mai multe
vieţi, să călătoresc în locuri fascinante. Eu consider că cititul este cea mai
ieftină şi rapidă agenţie de turism: te poate duce în locuri impresionante
într-o singură secundă.
Astfel, dacă
iubeşti lumea – scrie despre ea; dacă o urăşti – scrie una nouă. De aceea toţi
citim pentru a ne regăsi eul interior. Câteodată avem nevoie de puţină fantezie
pentru a suporta realitatea.
Seara, mă gândesc
că mereu am pe cineva alături – ştiu că niciodată personajele nu mă vor lăsa să
adorm singură. Ele mă veghează de pe rafturile pe care le-am aşezat cu blândeţe
şi mă vor aştepta mereu să începem o nouă aventură spectaculoasă. Probabil
acesta este motivul pentru care cred că cea mai mare tortură o reprezintă
citirea la nesfârşit a scenei în care unul din personajele noastre preferate
moare, dar nu vă faceţi griji – după ce mor, ele prind viaţă. Încep prin a lăsa
amintiri minunate în sufletele noastre.
Totuși, mai
sunt și alte suflete care știu că există viață după moarte – copacii. Atunci
când citești o carte, un copac zâmbește deoarece știe că moartea lui nu a fost
degeaba, neînsemnată.
Ultima
întâmplare pe care vreau să o amintesc este chiar de anul acesta. Verișoara mea
are unsprezece ani și îmi doream să o aduc spre direcția lecturii. Astfel, i-am
propus o vânătoare de comori. I-am pus peste tot indicii unde să găsească comoara
mult dorită și, isteață fiind, a găsit-o. Bineînțeles, comoara era o carte în
care se afla un semn de carte pe care era scris: ,,Dacă ai nevoie de un semn
pentru a citi o carte, acesta este semnul!”.
Știți acel
moment în care e atât de frig afară încât simți că fiecare părticică din tine e
pur și simplu înghețată? Bineînțeles că da. Vă recomand ca de acum înainte când
se mai întâmplă, cumpărați-vă o carte. În acest fel, vă veți încălzi sufletul.
Fericirea pe care veți simți în acel
moment vă va dezmorți total și toată energia voastră pozitivă va încălzi toată atmosfera
din jur.
De foarte multe
ori sunt întrebată cum de am o relație atât de profundă cu literatura. Când
citesc, mă conectez instantaneu cu personajele, cu gândurile autorului. Sunt
prinsă într-o buclă a spațiului și a timpului din care nu mai pot scăpa. Cel
mai frumos compliment pe care l-am putut primi a fost unul cum că eu sunt acel
gen de fată despre care alți oameni citesc cărți. Răspunsul meu a fost că
cititul mi-a arătat cum să privesc viața pe care eu nu am explorat-o încă pe
deplin.
De aceea, eu
sunt foarte atașată de cărțile mele. Uneori glumesc și spun că eu nu îmi cumpăr
cărți, eu le adopt, sau mai spun că ele trăiesc într-un hotel cu cinci etaje,
fiecare etaj având câte 2 apartmente (biblioteca mea are cinci ,,niveluri” de
cărți și două rafturi unul lângă altul pe ,,nivel”). Am grijă de ele ca de
copilașii mei pentru că îi las pe alții să se laude cu cărțile pe care le-au
scris, eu mă laud cu cele pe care le-am citit.
De multe ori
m-am întrebat cât durează eternitatea şi cred că am găsit răspunsul: câteodată,
o singură secundă. Spre exemplu, când tinerii îndrăgostiţi se iau în braţe
pentru prima dată şi recunosc că au trăit o eternitate, dar în câteva secunde
numărabile… Sau când mamele aduc pe lume primul copilaş şi îi simt răsuflarea
pură, inocentă. Mama mea mi-a răspuns că acele clipe au durat cât o infinitate.
Aceleaşi
simptome le au şi cititorii. Înainte de a începe o nouă poveste, nici nu-şi
imaginează aventurile miraculoase în care se vor avânta În clipa în care cartea
ajunge la sfârşit, o strângem uşor la piept, simţindu-ne uimiţi de valul de
emoţii trăite iar şi iar şi iar… la infinit.
La început am
folosit cuvântul ,,simptome”. De ce? Pentru că cititul este ca un drog, iar noi
suntem singurii dependenţi care nu au nevoie de tratament. Astfel, biblioteca
este ca un spital pentru suflete.
Vă doresc o săptămână frumoasă!